De la Muzeul Naţional de Antichităţi la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”

Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” al Academiei Române păstrează marca unei bogate tradiţii, dezvoltată pe parcursul unei istorii ale cărei începuturi se situează către mijlocul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, odată cu donarea către stat a primei colecţii de antichităţi de către banul Mihalache Ghica.

Muzeul de istorie naturală şi antichităţi este recunoscut ca atare printr-un document oficial, semnat la 3 noiembrie 1834, de către domnitorul Alexandru Ghica şi funcţiona  pe lângă Eforia Şcoalelor Naţionale, cu sediul în cadrul Colegiului Sf. Sava, situat pe locul ocupat astăzi de universitatea bucureşteană.

În această etapă a acumulărilor, de la seria de curiozităţi naturale, piese arheologice, sculpturi şi monede greco-romane şi bizantine, aflate în grija conservatorului Carol (Scarlat) Wallenstein, curând după constituire, Muzeul Naţional avea să devină destinatarul de drept al tuturor descoperirilor arheologice întâmplătoare efectuate între hotarele Ţării Româneşti, fiind autorizat şi cu supravegherea oricăror săpături făcute ”pentru a scoate obiecte de antichitate…”

Îmbogăţindu-şi neîncetat colecţiile, fie prin descoperiri arheologice curente, fie prin primirea altor donaţii din partea colecţionarilor de antichităţi (cea mai bogată a fost cea a generalului Nicolae Mavros, înregistrată la 22 ianuarie 1862), instituţia a intrat într-o nouă etapă de activitate în urma Decretului lui Alexandru Ioan Cuza din 25 noiembrie 1864 privind aprobarea ”Regulamentului pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti” , tutelat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, avându-l drept conservator pe Alexandru Russo şi fiind diriguit de Comitetul arheologic. Acesta era compus din Nicolae Mavros, Alexandru Odobescu, Vasile Alexandrescu-Urechia, August Treboniu Laurian, cărora li se vor adăuga Cesar Bolliac, Dimitrie Berindei, Dimitrie A. Sturdza şi Mihail C. Sutzu.